Experienta cu un autobuz

Nu sunt fana autobuze, de aceea m-am urcat cu inima stransa in cel care avea sa ma trensporte la bunici, carandu-mi cu stoicism rucsacul si plasa cu kilele de vinete ce urmau sa fie sacrificate ptr a gadila papilele gustative ale familiei in sezonul rece.
De obicei am formidabilul noroc sa nimeresc cele mai urate exemplare din familia mijloacelor de transport in comun , asa ca nu m-am mirat ca nici de data asta nu am facut exceptie de la regula.
Trec peste faptul ca pretul biletului era enorm in comparatie cu conditiile oferite sau kilometri parcursi(in nr de 30) si ma asez pregatindu-ma sufleteste pentru calatoria de o ora si ce avea sa urmeze.Avand chef de vorba am tot asteptat sa urce cineva cunoscut si comunicativ care sa ma intretina macar jumatate din drum, dar nici de data asta nu a dat norocul peste mine.Nu stiu cum se face ca de fiecare data cand te deplasezi si ai chef de oameni nu intalnesti pe nimeni, iar cand vrei sa fi lasat in pace se inghesuie toti, in special cei pe care nu ii agreezi dar cu care trebuie sa vorbesti din politete.O fi vreuna dintre legile lui Murphy.
Baterii la CDPlayer nu mai aveam, asa ca am fost fericita cand am constatat ca scartaitul autobuzului acoperea muzica selectata cu atentie de sofer, ceva hibrid intre manele si folclor autentic.Asta pana cand simpaticii vecini din fata au hotarat sa asculte niste Guta pe telefon, in timp ce isi impartaseau impresiile despre pozele cu gagici dezbracate agatate de parbriz.
Drumul in sine nu a fost foarte bogat in evenimente, am mai tras cu urechea la niste batranei din dreapta ce vorbeau despre pensiile private obligatorii (subiect foarte popular zilele astea), la o tipa din spate care se certa cu prietenul la telefon (asta pana la jumatatea drumului cand si-a pierdut semnalul) si m-am uitat plictisita pe geam, hotarandu-ma sa analizez cu mai multa seriozitate ideea de a da pentru carnet, sau aceea de a ma casatori cu un Irinel banatean care sa imi asigure masina cu sofer si clima.
In sfarsit am ajuns, mi-am imprastiat bineinteles vinetele pe jos, le-am adunat fara nici un ajutor sub privirea binevoitoare a soferului si am coborat fericita sa inspir aer curat de munte.Parca totusi nu a fost asa de ingrozitor drumul, avand in vedere ca autobuzul scartaitor m-am adus in satul/comuna copilariei mele.Mi-a trecut de tot supararea cand bunicul m-a scapat de greutatea vinetelor si a inceput sa imi povesteasca despre noul patriarh, care se pare ca a urmat acelasi liceu ca si mine.It's good to be home:)