„Televizorul şi bomba atomică sunt cele două rele ale lumii”

Considerat de unii cel mai important scriitor român în viaţa, Petre Stoica a renunţat la capitală pentru a reveni pe meleaguri natale demult părăsite. A ales Jimbolia, reuşind să contribuie la dezvoltarea culturală a comunităţii. Cu toate acestea, prea puţini localnici îi recunosc meritele, iar mulţi aleg să rămână nepăsători în faţa eforturilor sale. Dacă o iei alene pe strada principală a orăşelului, în căutarea Muzeului Presei, şansele sunt mici ca cineva să te poată îndruma. Pe de altă parte, Bucureştiul îi păstrează în continuare o dragă amintire. „Dacă merg pe stradă de aici până la gară, nu mă salută nimeni. Dacă merg pe Calea Victoriei mă salută douăzeci de persoane…”

Care este prima dumneavoastră amintire concretă referitoare la colecţie? Primul ziar sau primul document oficial pe care l-aţi colecţionat?

Primele ziare care mi-au căzut sub privire au fost cele aduse de poştaş în fiecare zi la ora nouă. Este vorba de „Universul” si de „Vestul”. Îmi plăcea, elev fiind, în clasa a doua, a treia primară, să privesc pozele, şi treptat m-au atras şi textele. Colecţii am început să fac odată cu prima clasă de liceu – cumpăram doua-trei ziare pe care nu le aruncam, le păstram întotdeauna. Aşa că în clasa a patra am ajuns să fiu poreclit „Jurnalistul” – veneam cu geanta burduşită de foi tipărite , citeam în timpul lecţiilor şi auzeam câteodată profesorul strigând “Stoica, drepţi!” şi găsindu-mă cu ziarul desfăcut. Şi azi mai întâlnesc câte un coleg de liceu care îmi spune „Ce faci, jurnalistule”? Destinul a făcut ca într-adevăr să devin ziarist, dar foarte târziu, la bătrâneţe.
Ziare valoroase am început să colecţionez din vremea studenţiei. Şi în perioada liceului colecţionam, chiar aici se află, în muzeu, „Lumea lui Călinescu”. Cele preţioase, de început, cum ar veni, „Albina”, „Curierul românesc”, „Gazeta de Transilvania” şi alte asemenea le-am cumpărat din plăcerea de a-mi îmbogăţi biblioteca , de a o face cât mai variată. Şi asta s-a întâmplat în bună măsura chiar aici la Jimbolia. Am fost inspirat, pentru că astăzi se află în fondul de aur al muzeului.

Vă amintiţi să fi citit pe atunci, copil fiind, vreun text jurnalistic care să vă fi marcat?

(râde) Aş putea să spun că da, îmi amintesc. Când eram tot în perioada aceasta a primelor clase de învăţământ primeam anual vizita unui personaj foarte ciudat, care semăna cu don Quijote. E vorba de Petre Oancea, , sau „tata Oancea”, care scotea revista „Vasiova”.
Acest poet, care scria mai mult în dialect bănăţean , a publicat trei volume şi umbla cu cărţile şi cu revista asta în desagă. Din „Vasiova” acelor vremuri am şi o parte din colecţie, aici în muzeu. Oancea publica mai mult scrieri din viaţa mondenă a notabilităţii bănăţene, pe care primea bani, pentru că altminteri nu putea să tipărească. Era într-un fel şi cerşetor, dar şi răspânditor de cultură, pentru că se ocupa mai mult de mediul ţărănesc şi introducea cartea in familiile ţăranilor. Avea barbă, umbla cu o pălărie mare, vara avea lavaliera, iarna căciulă. O figură foarte pitorească, un autodidact care citea foarte mult, dar era oarecum rudimentar.

Cum v-a venit ideea înfiinţării unui muzeu al presei?

Aici este o întreagă istorie. Eu sunt abonat la diverse ziare, printre care şi ziarul germanilor din România, „Deutsche allgemeine Zeitung für Rumänien”. E un ziar interesant, de multe ori cu ştiri mai captivante decât în presa românească, pentru că nu are caracterul comercial specific celei autohtone. Şi aici am dat, cu vreo trei ani si jumătate în urmă, peste un reportaj despre Muzeul Presei din Aachen, singurul muzeul de profil în momentul acela din Europa.
A început să-mi lucreze ideea în minte. Îmi doream să fac la mine la fundaţie un mini-muzeu, însă nu am făcut nimic. Neliniştile au sporit, noaptea mai cu seamă, şi am menţionat primarului, mai mult în gluma, planurile mele.
Când i-am propus un muzeu al presei, am zis că mă va lua peste picior, că e o chestie utopica. Întâmplarea a făcut ca peste o săptămână să mă pomenesc cu maşina primăriei la poartă. Când am auzit „Hai să căutăm o clădire!”, nu am realizat la ce se referă. „Ce fel de clădire, domnule?” „Păi pentru muzeul presei”. A fost o chestie fantastică!

Aţi precizat mai demult că cel mai prolific jurnalist bănăţean a fost Valeriu Branişte. De ce aţi ales totuşi să numiţi muzeul „Sever Bocu”?

Nu ştiu dacă e corect spus cel mai prolific - cel mai cunoscut ar fi mai bine. Este un ziarist care a pus temelia „Drapelului”, un ziarist foarte bun, poate cel mai talentat gazetar bănăţean. Sever Bocu are însă merite în domeniul presei cu mult mai mari. Bănăţean de origine, din Lipova, în timpul primului război mondial s-a dus la Kiev, unde a tipărit ziarul „România Mare” pentru prizonierii români din armata austro-maghiară.. E nu numai o aventură periculoasă, dar şi inteligentă, patriotică, în sensul frumos al cuvântului. Când a început revoluţia bolşevică nu a mai rezistat acolo si a pornit, împreuna cu Octavian Goga, spre Paris, unde a continuat sa publice şi „România Mare”, şi tot soiul de broşuri în favoarea Unirii.
După Unire a scos alte două ziare – „Voinţa Banatului” şi „Vestul”. „Vestul” este primul ziar bănăţean cu alură naţională, care a preluat atributele unui ziar naţional, eliminând complexele provinciale. Era un ziar foarte bun, foarte bine scris.

Care au fost cele mai dificile obstacole pe care le-aţi întâmpinat din momentul în care muzeul era doar în stare de proiect şi până în prezent?

Obstacole nu am întâlnit pentru că totdeauna a existat un consens. Singura dispută ce a avut loc, şi în cele din urma s-a rezolvat, a privit sala de conferinţe pe care am găsit-o prea mica. Domnul primar şi doamna Mihaela Şchiopu au zis însă că ajunge şi în cele din urma am cedat în faţa argumentelor dumnealor.
Mai mult am avut probleme cu firma care ne-a croit mobilierul, cu promisiuni de genul azi/mâine/poimâine. Noi am trimis invitaţiile la inaugurare pentru data de 14 septembrie, iar cu o zi înainte lipseau jumătate din vitrine. Au venit să le instaleze noaptea, tot atunci a trebuit să punem şi ziarele, a fost îngrozitor. În schimb, meşterii au fost formidabili. Eu însumi m-am mirat că a decurs totul atât de neted.

Forma actuală a muzeului seamănă cu proiectul iniţial pe care l-aţi gândit, sau mai există mici ajustări ce ar trebui făcute?

Mai există încă lucrurile pe care trebuie sa le stabilim, căci mai avem şi multe ziare de sortat, ca să nu mai spun de acestea noi care vin şi sunt aşezate aici grămadă. Nu ştiu când le sortăm, dar asta este. Probleme vom avea şi cu inventarul. Eu mai am şi acasă foarte multe lucruri pe care încă nu le aduc, din cauza înghesuielii. Sigur, avem podul, care ar putea juca rolul unui depozit.

Care ar fi pistele de dezvoltare ale muzeului, perspectivele sale de viitor?

Nu voi apuca, dar visul meu este ca muzeul să devină la un moment dat o instituţie internaţională, unde să vină şi străinii să studieze. Pentru aşa ceva, urmaşul meu ar trebui să aibă iniţiativă, să fie pasionat până la nebunie, să lupte cu greutăţile, deoarece necazuri întâmpinăm în fiecare zi.
Eu vreau să extind, să îmbogăţesc colecţia, însă niciodată nu va putea fi una completă. Ştiţi câte publicaţii au apărut în primele zile ale Revoluţiei? În graba aia mare, unii au uitat sa-şi spună şi localitatea. Am unele numere care nu ştiu în ce oraş au apărut. De asemenea, problema se pune şi în ceea ce priveşte ziarele şi cotidienele interbelice. Eu am aici ceva ce nu a văzut nimeni, şi am avut foarte mulţi vizitatori până acum, deşi nu ne permitem să afişăm un program din cauza faptului că încă nu avem inventarul făcut. Le-am arătat vizitatorilor ziarul organului partidului comunist din România din 1923, pe care nici măcar istoria nu-l pomeneşte - „Universul”. În 1924, când România a devenit stat imperialist, ziarul a avut acelaşi nume, dar a devenit reprezentativ organului partidului socialist. Nimeni nu a văzut acest ziar, eu am trei exemplare!
Un ideal ar fi şi un program amplu de educare şi atragere a unui public cât mai numeros, chiar din afara graniţelor ţării. În primele zile am făcut istoria presei româneşti pentru publicul local şi am adus un profesor american care a vorbit despre caracteristicile celei americane. Cam acestea ar fi cele esenţiale.
Am observat că tinerii de aici nu sunt foarte interesaţi de muzeele locale. Aveţi cumva în plan să întreprindeţi ceva pentru a atrage şi această categorie de public?
Una dintre preocupări ar fi într-adevăr să atrag tineretul. Tinerii de aici nu manifestă un interes prea mare pentru activităţile muzeului. La manifestările mele veneau doar doi, trei elevi. Culmea, că era şi un fel de cocktail cu muzică şi cu tot ce vrei.
Am avut vreo două, trei experienţe interesante, cu câţiva ani în urmă, când încă nu ştiam că fac muzeu, cu Tolcea şi cu Marineasa. Era un program plătit de o organizaţie, şi am trimis invitaţii şi la şcoli. Am rămas cu gura căscată când am văzut că sala era plină, dar Tolcea a făcut atmosferă cu umorul lui , i-a antrenat atât de tare pe tinerii aceştia, încât au venit şi a doua zi. Contează foarte mult şi cine vorbeşte, şi tema. Când a venit americanul iar au fost mulţi tineri, dar nu pot avea un american care să vorbească în fiecare zi.
Aici ar trebui mobilizată şcoala, şi am zis că vom face ceva ce nu am făcut până acuma, să punem afişe în şcoli, pentru că interesul nu e pentru informarea bătrânilor, care au trăit foarte multe lucruri, ci pentru generaţia tânără, cărora deocamdată nu le prea pasă.
Eu sunt îngrozit de apariţia acestei prese electronice, sunt obişnuit cu degustarea literei tipărite. Mă număr printre putinii care nu a televizor. Acum nici nu mai văd, dar înainte primarul vroia cu sila să-mi cumpere unul. Televizorul şi bomba atomică sunt cele două rele ale lumii. Mai iei un ziar, decantezi informaţia. În cazul televizorului nu ai timp să o procesezi. Aşa cum intră, se şi pierde.

Bloggerimea timisoreana

Blogul este un coltisor de lume virtuala pus la dispozitia fiecaruia dintre noi in mod gratuit,prin intermediul caruia ne putem impartasi gandurile si impresiile cu toata lumea.Scopul blogurilor variaza foarte mult,de la jurnale personale la arme ale campaniilor politice,ale programelor media sau ale diferitelor companii.In Romania,daca ar fi sa le adunam, am ajuge la 10000 de bloguri,dintre care insa doar vreo 1000 sunt active,cu o viata mai lunga de 6 luni si cu insemnari cat de cat periodice.Conform RoBloggers Survey 2007,realizat pe un esantion de 702 de bloggeri,53.28% dintre acestia sunt studenti.Dar cum sta treaba in Timisoara?

Celebrul

Dan, cunoscut in lumea virtuala ca si ‘de ce’,este prototipul bloggerului de succes.Prin intermediul blogului sau ‘personal, informational, de opinie dar, mai ales, informal’ reuseste sa stranga peste 1000 de vizitatori pe zi situandu-se printre cele mai citite cinci bloguri de la noi din tara.Si-a inceput blogului inca din studentie,de prin iunie 2006. La intrebarea ‘De ce crezi ca te citeste lumea asa de asiduu?’ raspunde simplu – ‘Nu asiduu, nu as putea spune asta despre cititorii mei, ci mai degraba:revin relativ constant.Poate pentru ca se simt bine citind si comentand,le raspund foarte des si,cred eu,creez o ambianta placuta.’Dan castiga si ceva bani de pe urma blogului,atat direct,prin publicitatea aparuta pe blog,cat si indirect,prin relatiile pe care si le-a facut prin intermediul blogului si care i-au adus contracte cu sume frumusele pe ele. Ceva probleme? ‘Da, chiar ieri injura unul de mama focului,dar i-am sters comentariul fara sa clipesc.E cumva casa mea si nu imi place sa vina’destepti’ care sa faca mizerie’.

Dependentul de muzica

Marius, sau Clover Shaped Screwdriver, dupa cum il stiu cititorii blogului sau – ‘Imnul trifoiului’,si-a facut blog la sfarsitul lui iulie anului acesta, dedicat in principal muzicii indie.’Imi placea si inca imi place sa discut cu oamenii despre muzica mea preferata.Dar de obicei erau foarte putini care gustau muzica indie.’Este student la Universitatea de Vest,sectia Managment si lucreaza part-time ca si assistent manager.Cum se descurca cu toate?’Pai pe blog nu scriu foarte mult.Doar cand am mai mult timp la dispozitie si chef pe deasupra.’La scurt timp dupa ce si-a lansat blogul personal,a fost abordat de Andrei Tabarcea,ownerul ‘Catharctic Media’,un mp3 blog colectiv care promoveaza muzica indie si alternativa si ajunge si la 100 de vizitatori pe zi.

Pasionatele de comunicare
Carina este studenta tot la Vest,sectia CSRP de data asta,in anul 3 si are blog de aproximativ un an.Initial nu stia exact ce vroia – in principal insa sa impartaseasca si altora pasiunea sa, comunicarea,sa povesteasca despre concursuri,evenimente,reusite din publicitate.Mai apoi, blogul a devenit mai personal,a inceput sa scrie din punctul ei de vedere,sa isi exprime parerile. Imparte si un blog colectiv cu echipa cu care a participat la Olimpiadele Comunicarii si e fericita ca are persoane in lista de messenger pe care ii cunoaste doar prin intermediul blogurilor si pe care ii apreciaza.Cum a influentat-o faptul ca si-a facut blog?’Imi place ca ma ajuta sa ma exprim.Nu pot sa scriu oricum,trebuie sa formulez ideile si asta e util.’

Colega de echipa cu Carina la Olimpiadele Comunicarii a fost si Adeline , care si-a facut blog personal in august.Este studenta in anul 3 la Vest, Jurnalism, dar majoritatea activitatilor sale se leaga de relatiile publice, pentru ca lucreaza la o firma de marketing ca asistent PR si a participat la diverse proiecte de acest gen.Cum si-ar cataloga blogul? ‘Si eu ma intreb uneori de ce il tin, pentru ca nu abordez doar anumite teme.Cateodata scriu doar despre ce simt/gandesc,alteori despre stiri,evenimente ce-mi ajung la ureche sau ma influenteaza intr-un fel sau altul.’La bani nu se gandeste inca, pentru ca bloggingul reprezinta un hobby si nu vrea sa il contamineze cu febra banilor,preferand sa il pastreze ca un loc de relaxare.Cat despre momentul in care a simtit ca merita sa sacrifice ceva timp pentru redactarea posturilor-‘e o stare ciudata cand particip la diverse evenimente si ma gandesc deja ce voi scrie despre ele la mine pe blog’.

Visatoarea

Ultima bloggerita cu care am vorbit e in anul 1 la Stiinte Economice si are blog de aproape 2 ani. O cheama Camelia si isi descrie blogul ca fiind ‘personal, in cel mai general mod posibil, dragut si concentrat.’‘La inceput aveam un jurnal in care scriam si am vrut sa trec pe internet ca toti oamenii normali si moderni.’Posturile sale au foarte multa legatura cu ceea ce se intampla in mintea sa la momentul respectiv, nu scrie niciodata daca nu simte nevoia.Stie de banii care se fac de pe urma blogurilor, dar nu o intereseaza,considerand ca e prea multa bataie de cap si regreta ca e rupta de focarul blogaresc de la Bucuresti, pentru ca altfel ar fi scris si de ei.

Acestia ar fi bloggerii notati de mine din blogosfera timisoreana,care au avut bunavointa sa imi povesteasca despre lumile lor virtuale.Blogul nu este pana una alta un simplu jurnal,este o comunitate virtuala prin intermediul careia socializezi,te promovezi,si prin care cititorii te descopera post cu post.Dupa cum spunea si De Ce, blogul poate fi o buna carte de vizita.Ca doar de aia scrii, pentru a oferi altora posibilitatea de a te cunoaste.


Note : feature-ul asta l-am scris pentru scoala si am hotarat sa il postez si aici pentru ca daca va fi publicat in 'Timisoara', il vor scurta nemilos. Si asa varianta asta e a 3-a parca, dupa ce mi-am tot batut capul cu ce sa sterg ;)) Le multumesc celor 5 de mai sus inca o data pe aceasta cale. :D

Frustrarea zilei

Cum era de asteptat, este legata de facultate si de mirificele reclasificari.Cum se poate ca o colega de a mea, cu media 8,30 si ceva sa isi piarda locul de la fara taxa in favoarea unui baiat de etnie rroma cu media 5 si ceva?Sunt total impotriva discriminarii, asa ca acest post nu este o insulta la adresa persoanelor de etnie rroma, mai ales ca nu il cunosc pe respectivul coleg.Inteleg ideea de a ii asigura un loc in anul 1, dar parerea mea este ca reclasificarile trebuie sa includa pe toata lumea.Wtf?

So-called life

Deschizi mahmur ochii la 11 si incepi sa injuri alarma ca nu te-a trezit sa ajungi la cursul de la 8. Deja nervos te deplasezi sa arunci niste cafea in filtru, sa pornesti calculatorul si eventual sa te speli pe dinti. Pana se conecteaza messul te intorci de la baie si iti torni cafeaua intr-o cana pe care bineinteles ca nu ai spalat-o ieri, astfel aceasta operatiune iti mai ia ceva timp.Apoi te postezi in fata calculatorului cu gandul de a afla ce s-a intamplat pe la faculta in lipsa ta matinala.Iti citesti mailurile, pierzi vremea pe niste site-uri care nu te intereseaza de fapt catusi de putin si iti arunci ochii pe hi5 sa vezi daca ti-a crescut sau nu popularitatea.

Observi consternat ca e deja trecut de 12.Incepi fara nici un chef operatiunile de infrumusetare, incluzand dus, imbracat si pieptanat..Pleci grabit, astepti o eternitate dupa tramvai si in cele din urma dai de gri-ul plictisit al universitatii pe la si 10.Observi ca toti colegii par mai fresh decat tine, dar nu iti bati capul cu asta.Stai 2 ore cu ochii pe tavan si cu glasul profesorului de seminar in fundal.Iei hotararea ca dupa sa iti tragi cursul de dimineata la xerox, dar o abandonezi cand te cheama colegii in birt.In drum iti cumperi un sandwich de la chiosc si iti amintesti ca trebuie sa iti arunci varza din frigider, aia trimisa de mama acum 2 saptamani.

Pe la 5 ajungi si tu acasa si te repostezi la comp.Stai pana pe la 8 cand te intalnesti cu prietena pentru un trip dupa cartofi prajiti.Mai pierzi ceva timp aiurea pe strazi, in cele din urma ajungand iar acasa si repostandu-te pentru a 3-a oara in fata calculatorului.Nu ai aruncat varza si ai uitat sa iti iei tigari pe dimineata.Adormi pe la 3-4, frustat ca viata ta e anosta si ca nu ai energie.Oare de ce?

Eficienta are picioare scurte

Cand te gandesti la universitate vizualizezi holuri supra-aglomerate, examene solicitante, proiecte interminabile si stres fara numar.Eu cand ma gandesc la Vestul nostru cel de toate zilele, pe langa toate variantele de mai sus, imi mai incoltesc in minte cateva imagini nu foarte flatante.Firstly, simpaticele noastre secretare ma uimesc continuu cu eficienta si bunavointa lor.Intr-un an nu am inteles de ce au nevoie de o intreaga zi sa stampileze un kkt o amarata de adeverinta, de ce daca ajungi cu 2 minute dupa ora 14 (la care se sfarseste programul cu studentii) te bombardeaza cu priviri ucigatoare gen 'moama ce neobrazat' pana iti calci in picioare orgoliul si iti ceri umil scuze, sau de ce in perioada restantelor nu poti de nici un fel sa dai de ele.Cu toate acestea, dudele
apreciaza munca asidua pe care o depun in folosul facultatii si saluta infiintarea
de prime grase pentru fiecare document word editat cu succes.

A doua imagine pe care o creioneaza obositii mei neuroni este aceea a studentilor care asteapta adormiti la 8 dimineata in fata salii si se trezesc ca e ocupata de alta grupa/alt an/studenti la alta facultate.Mai trist e cand vine si profesorul si declara ca nu a fost anuntat, trimitand un student sa cerceteze intregul corp principal al universitatii, doar doar s-o gasi un coltisor si pentru noi.Cu toate acestea, locurile la categoria cu taxa se suplimenteaza in fiecare an.Traiasca capitalismul si miile de roni(nah!) sacrificati in folosul educatiei!

In final, tot de problema salilor se leaga si bizareria orarelor.Cursurile care se tin sambata, pe langa faptul ca nu sunt foarte convenient pentru studentii din afara localitatii, nici nu se bucura de o rata a prezentei ridicata.Tot la categoria orar includ si lipsa de entuziasm a studentilor de la informatica, anul 1 bineinteles, de a se deplasa in fiecare seara de inceput de an universitar pana la avizierul facultatii pentru a-si nota constiinciosi materiile de a doua zi.

Cu toate acestea, dudele promit sa frecventeze universitatea si in noul an la fel de des cum au facut-o in precedentul, sa se bucure de wireless net-ul din curte (cu bunavointa colegilor posesori de laptop) si sa se abtina si acum de la proteste publice. Vivat Academia!