Moga vs SIM-uri

Vroiam sa scriu despre asta mai demult, dar mi-a iesit din cap.
Anyway, luam una bucata Moga si una bucata ApropoTV (:x), la care a fost invitat duminica, sa vorbeasca despre cum a fost el furat in Romania. Toate bune si frumoase, povesteste despre mirificul telefon pe care si l-a cumparat si care i-a fost sustras pe nesimtite dintr-un fast-food.
Apoi spune ceva ce m-a pus pe ganduri: ca peste cateva zile il suna Iulia (ma gandesc ca Vantur, the girlfriend) si ii zice ca un preten de-al ei a cumparat un telefon din piata si a recunoscut la ultimele numere apelate numarul ei. Asa ca a sunat-o, au facut legatura ca e telefonul lui Moga si a vrut sa i-l returneze contra banilor pe care i-a investit. Micul Mozart asta nu a vrut, in fine, insignifiant.
Acum ce nu inteleg : Moga asta nu stie ca daca ti se fura telefonul primul lucru pe care trebuie sa-l faci e sa suni si sa iti blochezi cartela? Adica doar nu il lasi pe respectivul hot sa iti umble nestingherit prin agenda, mai ales cand ai stocate acolo numerele a 80% dintre vedetele Romaniei. Daca era si pe abonament nu mai vorbesc. Plus ca eu stiu ca majoritatea telefoanelor se vand fara sim-uri, cel putin la negru. Deci Moga ori a mintit pentru a dramatiza un pic povestirea, ori e totalmente nestiutor in domeniul telefoniei mobile (sper ca observati eufemismul) :P

Telefoane, telefoane

Se pare ca de cand ma stiu, am un ghinion fantastic la ele.
Imi amintesc de primul. Clasic, un Siemens A50, foarte simpatic pe vremea aia. Culmea, a rezistat cel mai mult - pana anul trecut cand l-a pierdut tata.
Al doilea a fost un Philips nu mai stiu de care, din ala mic si gras, cu clapeta si oglinda. Da, recunosc, am o obsesie pentru clapete - imi place ca daca ma enerveaza cineva pot sa trantesc clapeta - doar apasarea violenta a butonului nu ma satisface. Pe asta l-am ars cu un cablu de date incompatibil.
A urmat saga Motorola V360 - inca sunt de parere ca e telefonul perfect pentru mine :X Pe primul mi l-au furat de pe strada, pe al doilea, care l-am luat imediat dupa, din Vama. That really hurt.
Si cum parintii refuza sa imi mai sponsorizeze utilajele de vorbit pe strada, pana ieri am trait din telefoane imprumutate - ba un Motorola mai vechi la care ma tinea bateria o zi (pe care inca il pastrez, doar e Motorola si are clapeta :D), ba un Nokia catva (in general I hate Nokia, btw).
Enervata de lipsa mea de stabilitate, m-am prezentat la Germanos si mi-am facut abonament (primul din viata mea care imi poarta numele :P), procurandu-mi in acelasi timp, la inimaginabilul pret de 9 lei, un Sony Ericsson Walkman. Superb telefon, desi clapetaless. Totusi, am o nedumerire : de ce nu se fac telefoane complete? Adica asta are radio, mp3 player, infrarosu si camera VGA. Nu putea sa ii bage macar o camera de 1.3 si un bluethoot mic acolo, si sa ii creasca putin pretul?
Pe de alta parta, am observat ca serviciul Cosmote are avantaje si dezavantaje. In primul rand, abonamentul mi l-a facut in juma de ora - cu contract, cu tot, telefonul era functional. La Vodafone untima oara a trebuit sa astept vreo 2 ca sa ii dea drumul (acum o gramada de ani, ce-i drept).
Tipul de acolo era foarte simpatic :P
Mi-au dat cadou 15 mii de minute in 15 mii de retele.
Ce ma enerveaza e ca, daca vreau sa aflu cat am de platit, trebuie sa trimit mesaj. Prea complicat pentru mine. Si imi si zice ca serviciul devine disponibil abia dupa prima facturare. Si contractul e kilometric si mi-e lene sa il citesc.
Sunt curioasa cat ma tine minunatia asta de telefon. Pe cat pariu ca in 2 luni i se strica joystickul? ;;) Asta daca nu mi-l sustrage cineva pe nesimtite din vestitul tramvai 8. Oricum, daca nici asta nu rezista mai mult de un an, imi dau demisia din calitatea de cumparator de telefoane. I've said it!

„Televizorul şi bomba atomică sunt cele două rele ale lumii”

Considerat de unii cel mai important scriitor român în viaţa, Petre Stoica a renunţat la capitală pentru a reveni pe meleaguri natale demult părăsite. A ales Jimbolia, reuşind să contribuie la dezvoltarea culturală a comunităţii. Cu toate acestea, prea puţini localnici îi recunosc meritele, iar mulţi aleg să rămână nepăsători în faţa eforturilor sale. Dacă o iei alene pe strada principală a orăşelului, în căutarea Muzeului Presei, şansele sunt mici ca cineva să te poată îndruma. Pe de altă parte, Bucureştiul îi păstrează în continuare o dragă amintire. „Dacă merg pe stradă de aici până la gară, nu mă salută nimeni. Dacă merg pe Calea Victoriei mă salută douăzeci de persoane…”

Care este prima dumneavoastră amintire concretă referitoare la colecţie? Primul ziar sau primul document oficial pe care l-aţi colecţionat?

Primele ziare care mi-au căzut sub privire au fost cele aduse de poştaş în fiecare zi la ora nouă. Este vorba de „Universul” si de „Vestul”. Îmi plăcea, elev fiind, în clasa a doua, a treia primară, să privesc pozele, şi treptat m-au atras şi textele. Colecţii am început să fac odată cu prima clasă de liceu – cumpăram doua-trei ziare pe care nu le aruncam, le păstram întotdeauna. Aşa că în clasa a patra am ajuns să fiu poreclit „Jurnalistul” – veneam cu geanta burduşită de foi tipărite , citeam în timpul lecţiilor şi auzeam câteodată profesorul strigând “Stoica, drepţi!” şi găsindu-mă cu ziarul desfăcut. Şi azi mai întâlnesc câte un coleg de liceu care îmi spune „Ce faci, jurnalistule”? Destinul a făcut ca într-adevăr să devin ziarist, dar foarte târziu, la bătrâneţe.
Ziare valoroase am început să colecţionez din vremea studenţiei. Şi în perioada liceului colecţionam, chiar aici se află, în muzeu, „Lumea lui Călinescu”. Cele preţioase, de început, cum ar veni, „Albina”, „Curierul românesc”, „Gazeta de Transilvania” şi alte asemenea le-am cumpărat din plăcerea de a-mi îmbogăţi biblioteca , de a o face cât mai variată. Şi asta s-a întâmplat în bună măsura chiar aici la Jimbolia. Am fost inspirat, pentru că astăzi se află în fondul de aur al muzeului.

Vă amintiţi să fi citit pe atunci, copil fiind, vreun text jurnalistic care să vă fi marcat?

(râde) Aş putea să spun că da, îmi amintesc. Când eram tot în perioada aceasta a primelor clase de învăţământ primeam anual vizita unui personaj foarte ciudat, care semăna cu don Quijote. E vorba de Petre Oancea, , sau „tata Oancea”, care scotea revista „Vasiova”.
Acest poet, care scria mai mult în dialect bănăţean , a publicat trei volume şi umbla cu cărţile şi cu revista asta în desagă. Din „Vasiova” acelor vremuri am şi o parte din colecţie, aici în muzeu. Oancea publica mai mult scrieri din viaţa mondenă a notabilităţii bănăţene, pe care primea bani, pentru că altminteri nu putea să tipărească. Era într-un fel şi cerşetor, dar şi răspânditor de cultură, pentru că se ocupa mai mult de mediul ţărănesc şi introducea cartea in familiile ţăranilor. Avea barbă, umbla cu o pălărie mare, vara avea lavaliera, iarna căciulă. O figură foarte pitorească, un autodidact care citea foarte mult, dar era oarecum rudimentar.

Cum v-a venit ideea înfiinţării unui muzeu al presei?

Aici este o întreagă istorie. Eu sunt abonat la diverse ziare, printre care şi ziarul germanilor din România, „Deutsche allgemeine Zeitung für Rumänien”. E un ziar interesant, de multe ori cu ştiri mai captivante decât în presa românească, pentru că nu are caracterul comercial specific celei autohtone. Şi aici am dat, cu vreo trei ani si jumătate în urmă, peste un reportaj despre Muzeul Presei din Aachen, singurul muzeul de profil în momentul acela din Europa.
A început să-mi lucreze ideea în minte. Îmi doream să fac la mine la fundaţie un mini-muzeu, însă nu am făcut nimic. Neliniştile au sporit, noaptea mai cu seamă, şi am menţionat primarului, mai mult în gluma, planurile mele.
Când i-am propus un muzeu al presei, am zis că mă va lua peste picior, că e o chestie utopica. Întâmplarea a făcut ca peste o săptămână să mă pomenesc cu maşina primăriei la poartă. Când am auzit „Hai să căutăm o clădire!”, nu am realizat la ce se referă. „Ce fel de clădire, domnule?” „Păi pentru muzeul presei”. A fost o chestie fantastică!

Aţi precizat mai demult că cel mai prolific jurnalist bănăţean a fost Valeriu Branişte. De ce aţi ales totuşi să numiţi muzeul „Sever Bocu”?

Nu ştiu dacă e corect spus cel mai prolific - cel mai cunoscut ar fi mai bine. Este un ziarist care a pus temelia „Drapelului”, un ziarist foarte bun, poate cel mai talentat gazetar bănăţean. Sever Bocu are însă merite în domeniul presei cu mult mai mari. Bănăţean de origine, din Lipova, în timpul primului război mondial s-a dus la Kiev, unde a tipărit ziarul „România Mare” pentru prizonierii români din armata austro-maghiară.. E nu numai o aventură periculoasă, dar şi inteligentă, patriotică, în sensul frumos al cuvântului. Când a început revoluţia bolşevică nu a mai rezistat acolo si a pornit, împreuna cu Octavian Goga, spre Paris, unde a continuat sa publice şi „România Mare”, şi tot soiul de broşuri în favoarea Unirii.
După Unire a scos alte două ziare – „Voinţa Banatului” şi „Vestul”. „Vestul” este primul ziar bănăţean cu alură naţională, care a preluat atributele unui ziar naţional, eliminând complexele provinciale. Era un ziar foarte bun, foarte bine scris.

Care au fost cele mai dificile obstacole pe care le-aţi întâmpinat din momentul în care muzeul era doar în stare de proiect şi până în prezent?

Obstacole nu am întâlnit pentru că totdeauna a existat un consens. Singura dispută ce a avut loc, şi în cele din urma s-a rezolvat, a privit sala de conferinţe pe care am găsit-o prea mica. Domnul primar şi doamna Mihaela Şchiopu au zis însă că ajunge şi în cele din urma am cedat în faţa argumentelor dumnealor.
Mai mult am avut probleme cu firma care ne-a croit mobilierul, cu promisiuni de genul azi/mâine/poimâine. Noi am trimis invitaţiile la inaugurare pentru data de 14 septembrie, iar cu o zi înainte lipseau jumătate din vitrine. Au venit să le instaleze noaptea, tot atunci a trebuit să punem şi ziarele, a fost îngrozitor. În schimb, meşterii au fost formidabili. Eu însumi m-am mirat că a decurs totul atât de neted.

Forma actuală a muzeului seamănă cu proiectul iniţial pe care l-aţi gândit, sau mai există mici ajustări ce ar trebui făcute?

Mai există încă lucrurile pe care trebuie sa le stabilim, căci mai avem şi multe ziare de sortat, ca să nu mai spun de acestea noi care vin şi sunt aşezate aici grămadă. Nu ştiu când le sortăm, dar asta este. Probleme vom avea şi cu inventarul. Eu mai am şi acasă foarte multe lucruri pe care încă nu le aduc, din cauza înghesuielii. Sigur, avem podul, care ar putea juca rolul unui depozit.

Care ar fi pistele de dezvoltare ale muzeului, perspectivele sale de viitor?

Nu voi apuca, dar visul meu este ca muzeul să devină la un moment dat o instituţie internaţională, unde să vină şi străinii să studieze. Pentru aşa ceva, urmaşul meu ar trebui să aibă iniţiativă, să fie pasionat până la nebunie, să lupte cu greutăţile, deoarece necazuri întâmpinăm în fiecare zi.
Eu vreau să extind, să îmbogăţesc colecţia, însă niciodată nu va putea fi una completă. Ştiţi câte publicaţii au apărut în primele zile ale Revoluţiei? În graba aia mare, unii au uitat sa-şi spună şi localitatea. Am unele numere care nu ştiu în ce oraş au apărut. De asemenea, problema se pune şi în ceea ce priveşte ziarele şi cotidienele interbelice. Eu am aici ceva ce nu a văzut nimeni, şi am avut foarte mulţi vizitatori până acum, deşi nu ne permitem să afişăm un program din cauza faptului că încă nu avem inventarul făcut. Le-am arătat vizitatorilor ziarul organului partidului comunist din România din 1923, pe care nici măcar istoria nu-l pomeneşte - „Universul”. În 1924, când România a devenit stat imperialist, ziarul a avut acelaşi nume, dar a devenit reprezentativ organului partidului socialist. Nimeni nu a văzut acest ziar, eu am trei exemplare!
Un ideal ar fi şi un program amplu de educare şi atragere a unui public cât mai numeros, chiar din afara graniţelor ţării. În primele zile am făcut istoria presei româneşti pentru publicul local şi am adus un profesor american care a vorbit despre caracteristicile celei americane. Cam acestea ar fi cele esenţiale.
Am observat că tinerii de aici nu sunt foarte interesaţi de muzeele locale. Aveţi cumva în plan să întreprindeţi ceva pentru a atrage şi această categorie de public?
Una dintre preocupări ar fi într-adevăr să atrag tineretul. Tinerii de aici nu manifestă un interes prea mare pentru activităţile muzeului. La manifestările mele veneau doar doi, trei elevi. Culmea, că era şi un fel de cocktail cu muzică şi cu tot ce vrei.
Am avut vreo două, trei experienţe interesante, cu câţiva ani în urmă, când încă nu ştiam că fac muzeu, cu Tolcea şi cu Marineasa. Era un program plătit de o organizaţie, şi am trimis invitaţii şi la şcoli. Am rămas cu gura căscată când am văzut că sala era plină, dar Tolcea a făcut atmosferă cu umorul lui , i-a antrenat atât de tare pe tinerii aceştia, încât au venit şi a doua zi. Contează foarte mult şi cine vorbeşte, şi tema. Când a venit americanul iar au fost mulţi tineri, dar nu pot avea un american care să vorbească în fiecare zi.
Aici ar trebui mobilizată şcoala, şi am zis că vom face ceva ce nu am făcut până acuma, să punem afişe în şcoli, pentru că interesul nu e pentru informarea bătrânilor, care au trăit foarte multe lucruri, ci pentru generaţia tânără, cărora deocamdată nu le prea pasă.
Eu sunt îngrozit de apariţia acestei prese electronice, sunt obişnuit cu degustarea literei tipărite. Mă număr printre putinii care nu a televizor. Acum nici nu mai văd, dar înainte primarul vroia cu sila să-mi cumpere unul. Televizorul şi bomba atomică sunt cele două rele ale lumii. Mai iei un ziar, decantezi informaţia. În cazul televizorului nu ai timp să o procesezi. Aşa cum intră, se şi pierde.

Jimbolia dreamin'

Am revenit la sentimente mai bune, mai ales ca mi s-a facut si somn intre timp. Se pare ca va trebui sa ma multumesc cu pozele si filmuletele aparute pe net.
Asa deci, am fost la Jimbolia. Intr-o tabara studenteasca organizata de Ariergarda, primaria oraselului din apropierea granitei si fundatia romano-germana. Laude merg si la profesorii care ne-au calauzit, Daniel Vighi si Viorel Marineasa.
Anyway, ideea de baza e urmatoarea: strangem 20 de studenti de la jurna, din anul 2, ii cazam si hranim o saptamana, si ei realizeaza o publicatie locala.
Simplu in aparenta, dar greeeu in practica :)) Am muncit cu totii trei zile pe rupte, ne-am informat, am injurat, am scris, ne-am trezit la ore imposibile (pentru mine :P) si am invatam cam ce inseamna de fapt munca de reporter. Ei bine, pot sa declar ca experienta asta face cat toata facultatea cu care mi-am batut capul pana in prezent.
Rezultatul? Studentpress@Jimbolia, o superbitate de ziar (nu va luati dupa mine ca sunt subiectiva ;))), numar unic, pentru colectionari :P Nici nu pot sa va explic cat e de mirobolant sa iti vezi numele tiparit la sfarsitul unui articol :D
Si in final o parere generala despre Jimbolia: e mica, enervant de simetrica si are 7 muzee. Titlul postului l-am furat de la Ada, cu care am realizat si interviul cu domnul Petre Stoica - vine imediat si pe blog (btw, nu pot sa cred ca primul interviu din viata i l-am luat unei asemenea personalitati). Ah si probabil ca voi aminti de tabara asta de mai multe ori in viitorul apropiat, so don't hate me.

Nervi

Vroiam si eu sa scriu un post simpatic in asteptarea Oscarurilor, despre Jimbolia, de unde m-am intors ieri. Numai bine mai update-uiam blogul, cam ignorat lately. Cand colo, ce mi-e dat sa vad? Simpaticii de la cablu mi-au scos ProSieben-ul. Cum HBO nu posed, era singura mea sansa :| Damn these little things that make us go nuts! Am nevoie de o tigara :P

Song of the day: Devendra Banhart - I feel just like a child

Pentru ca am injurat intreaga dimineata frigul, dar cand m-a prins ninsoarea am inceput sa zambesc ca un copil tamp.
Devendra asta are o voce superba :X Venezuelean el asa, are pagina de Myspace, un site foarte dragut si ceva albume la activ (vreo 7). Melodia de fata e de pe 'Cripple crow' din 2002.

Grammys

Suferind de insomnie acuta, datorata in special faptului ca am dormit toata ziua, am dat pe la 2-3 de premiile Grammy, a 50-a editie, difuzate in direct de ProSieben. Si cum nu aveam altceva de facut, m-am uitat aproape pana la sfarsit. In continuare niste pareri subiective:

• Rihanna asta ultra-mediatizata abia a reusit sa cante. Ori nu are cine stie ce voce, ori nu o are suficient de antrenata pentru cantarile live. Mie una nu mi-a placut. Si de aratat a aratat cam aiurea, nu mi-a placut rochia.
• S-a nascut in mine un respect nou-nout pentru Beyonce. Muierea asta stie sa cante, domnule! Superba introducerea care i-a facut-o Tinei, superb duetul, superba vocea si superb look-ul. Urata costumatia Tinei, though.
• Kanye West si Daft Punk iar mi-au placut, desi pana pe la jumatate am crezut ca e Will.I.am. Oh well, sunt cam inculta in materie de muzici din astea, recunosc.
• Foo Fighters (care au castigat si Best Rock Album) au cantat afara cu o tipa aleasa de public (cel care a votat pe site sau a trimis sms-uri). Talentata tipa, cu vioara cu tot. Si solistul a dedicat premiul fetitei sale, Violet - awww!
  
• Akon asta e relativ simpatic, l-am vazut cand a fost la Constanta :P A prezentat impreuna cu Chris Brown si inca o tipa Best Rap Album - in sfarsit a castigat Kanye ;))
• Aretha Franklin - like omg, this was a surprise ;)) Old and fat, dar cu vocea aia superba si cu atitudinea optimista de totdeauna - she is totally great, isn't she? ;;)
• Feist - ce sa zic despre ea? Superba din toate punctele de vedere :X
• Nelly Furtado arata ciudat - cand s-a vopsit blonda? Anyway, a prezentat un premiu - imi scapa care - cu un nene simpatic care arata ca si cum ar fi dat pe gat cu 5 minute inainte sa intre pe scena un schnaps ;))
• Kid Rock s-a prezentat cu vesnica-i palarie si clasicii ochelari - a cantat cu o tanti pretty ok, destul de diferit de urletele lui obisnuite
• Ok, I really liked Alicia Keys - ii sta bine cu parul intins - si cute earings ;))
• Ah da, tipul care a castigat Best Country Album a fost tare amuzant. Asa un old-fashioned country dude, primind premiul de la Ringo Starr, exclama uimit ceva de genul: "I can't believe I just received a Grammy from a Beatle. Has that happened to you yet, Kanye?" :))
• Amy Winehouse nu a fost prezenta, dar a performuit live din Londra, cu o rochita neagra si cu ditamai paru-i obisnuit. A parut relativ treaza pana si-a incheiat cantarea. M-au amuzat cei trei baieti de la backing vocals :P
• Will.I.am asta a fost ok, cu exceptia sclipiciului de pe costum. Nu inteleg de ce se face de rusine cu melodii precum "I got it from my momma" sau cum i-o fi zicand.

Si cu asta ma duc la somn, sa recuperez noaptea pierduta. Pozele le-am luat de aici, iar lista cu castigarii, alte multe poze si cateva videos le gasit pe site-ul oficial.